Wednesday / Miercuri, 31 mai

7 p.m., GMT+2 / ora 19
Studioul de concerte, Academia Națională de Muzică ”Gh. Dima” Cluj-Napoca

 

Drawing the map of Ligetian Kylwiria

Desenând harta Kylwiriei ligetiene


Concert susținut de:

Ansamblul UMZE

(Budapesta)

Conducerea muzicală: László Tihanyi

Soliști: Sarah Defrise, Anna Molnár, Harald Hieronymus Hein

Program:

György Ligeti: Poème symphonique pour 100 métronomes
György Ligeti: Zece piese pentru cvintet de suflători
Lukas Ligeti: Danbangoma pentru flaut și percuție
György Ligeti: Sonata pentru violoncel solo
Adrian Pop: Călătoria lui Gulliver în Kylwiria - in memoriam György Ligeti (p.a.a.)
György Ligeti: Aventures
György Ligeti: Nouvelles Aventures

Intrare liberă

Eveniment realizat în parteneriat cu: 
Consulatul General al Ungariei la Cluj-Napoca
 

UMZE Ensemble


The UMZE Ensemble was formed in 1997, in response to an initiative by music historian András Wilheim, composer László Tihanyi and Zoltán Rácz, Artistic Director of the Amadinda Percussion Group, and over the past 25 years has become a defining feature of musical life in Hungary. Alongside regular appearances at home, it has undertaken important invitations to perform in Berlin, Karlsruhe, Avignon, Zagreb, New York (Carnegie Hall), as well as at the Wiener Festwochen, the Schleswig-Holstein Musik Festival and at one of the most important forums for new music, the Huddersfield Contemporary Music Festival (UK).

Since 2005, the ensemble has been supported by the UMZE (Új Magyar Zene Egyesület/New Hungarian Music Association), which aims to act as the spiritual heir to the New Hungarian Music Society originally founded in 1911 by Bartók and Kodály. Hungarian musicians of the highest calibre were involved in forming the Association, including György Ligeti, György Kurtág, Péter Eötvös, Ferenc Rados, Miklós Perényi, and Zoltán Jeney.

The current Artistic Director of the Ensemble is Gergely Vajda, and the President of the Association is Balázs Horváth.

Ansamblul UMZE


Ansamblul UMZE a luat ființă în anul 1997, ca răspuns la inițiativa istoricului muzical András Wilheim, a compozitorului László Tihanyi și a lui Zoltán Rácz, acesta din urmă binecunoscut în calitatea sa de director artistic al ansamblului de percuție Amadinda. Într-o perioadă de peste 25 de ani, formația a devenit un reper al vieții  muzicale din Ungaria. Pe lângă apariții periodice susținute în țara lor de origine, ansamblul a primit importante invitații de a concerta la Berlin, Karlsruhe, Avignon, Zagreb, New York (Carnegie Hall), și de a participa la evenimente de anvergură precum Wiener Festwochen, Schleswig-Holstein Musik Festival și Huddersfield Contemporary Music Festival (Marea Britanie) - una dintre cele mai importante tribune ale muzicii contemporane.

Din 2005, ansamblul a fost patronat de către UMZE (Új Magyar Zene Egyesület/Asociația Muzicii Noi Maghiare), al cărei obiectiv este acela de a duce mai departe moștenirea spirituală a asociației cu același nume, fondate în 1911 de către Bartók și Kodály. Muzicieni maghiari de cel mai înalt calibru s-au implicat în destinul Asociației, printre ei numărându-se György Ligeti, György Kurtág, Péter Eötvös, Ferenc Rados, Miklós Perényi și Zoltán Jeney.

Directorul artistic actual este Gergely Vajda, iar președintele Asociației este Balázs Horváth.

László Tihanyi


László Tihanyi
was born in Budapest on 21 March 1956 and pursued musical studies at the Liszt Academy of Music, Budapest, where he studied composition with Rezső Sugár and conducting with András Kórodi. Since 1979 László Tihanyi has himself been a professor at the Academy of Music, where he also acted as vice-rector between 2000 and 2005.

He regularly conducts at home and abroad, typi­cally 20th century classical and contemporary programmes. He has appeared with all the major Hun­garian orchestras and with significant European con­temporary music ensembles such as the Ensemble Mod­ern, Contrechamps and Musikfabrik. In 1991 he participated in the production of Maderna's opera Hyperion at the Festival d'Automne à Paris and in the subsequent European tour. In 2002 Peter Eötvös asked him to be second conductor of his opera Three Sisters for the 2002 production in the Wiener Festwochen (Eötvös himself being first conduc­tor). In 1985 László Tihanyi founded his own instrumental ensemble, Intermodulation, dedicated to 20th and 21st century music, and has been its artistic director ever since.

Before his as yet greatest project, the opera Genitrix, László Tihanyi composed mainly for orchestra and chamber ensembles. Commissions and requests included Irrlichtspiel, a chamber concerto for violin and en­semble in 1991 (for the Hungarian Radio), Summer Music for the Ensemble Contrechamps in 1992, L'Épitaphe du Soldat, a sequel to Stravinsky's Histoire du soldat, in 1994 for Radio France, and Serenata for four instru­ments in 1996 for "Rainbow over Bath"; Schattenspiel was composed in 1997 for the Forrás Chamber Music Workshop, and pre­miered by them in its original, four-movement version in the same year in Vienna. In 1998 the Swiss foundations Pro Helvetia and the Zuger Kulturstiftung Landis & Gyr commissioned Matrix for piano four hands. Atte was premiered in 1999 in Berlin by the UMZE Ensemble, which has toured it since in many  countries. In 2002 Musikfabrik premiered Kosmos, a chamber concerto for piano four hands and ensemble. The next Hungarian RSO commission, Twenty Nightly Meditations for 8 solo­ists and orchestra with double strings, had its western hemisphere premiere in February 2007 at the Juilliard School, New York.

His first opera, Genitrix, based on the novel by François Mauriac and commissioned by the Opera de Bordeaux and the French State, received its premiere on 25 November 2007 in Bordeaux; in 2008 the performance toured to Budapest.

László Tihanyi has received a number of prestigious awards, including the Erkel Prize and the Bartók-Pász­tory Award. The majority of his works have been recorded, released and made accessible by Hungaroton and BMC Records. 

László Tihanyi


László Tihanyi
s-a născut la Budapesta, la 21 martie 1956 și a urmat cursurile Academiei de Muzică Franz Liszt din Budapesta, unde a studiat compoziția cu Rezső Sugár și dirijatul cu András Kórodi. Începând din 1979, László Tihanyi este el însuși profesor la Academia de Muzică, al cărei prorector a fost din 2000 până în 2005.

Dirijează frecvent în țara sa și în străinătate, de regulă programe de muzică contemporană și clasică din secolul XX. A apărut la pupitrul dirijoral al tuturor marilor orchestre din Ungaria și al unor importante ansambluri de muzică contemporană din Europa, precum Ensemble Modern, Contrechamps și Musikfabrik. În 1991, a participat la producția operei Hyperion de Bruno Maderna, la Festival d’Automne à Paris și la turneul european care a urmat. În 2002, Peter Eötvös l-a invitat să fie dirijor secund al operei Trei surori pentru producția din 2002 din cadrul Wiener Festwhochen (Eötvös fiind prim dirijor). În 1985, László Tihanyi a înființat propriul ansamblu instrumental, Intermodulation, dedicat muzicii secolelor XX și XXI, fiind până în prezent directorul artistic al ansamblului.

Înainte de cel mai mare proiect al său, opera Genitrix, László Tihanyi a compus mai ales pentru orchestră și ansambluri camerale. Printre compoziții se numără Irrlichtspiel, un concert de cameră pentru vioară și ansamblu, în 1991 (pentru Radiodifuziunea Maghiară), Summer Music pentru ansamblul Contrechamps, în 1992, l'Épitaph du Soldat (Epitaful soldatului), o continuare a lucrării Povestea soldatului de Stravinski, în 1994 pentru Radio France, și Serenata pentru patru instrumente, în 1996 pentru „Rainbow over Bath”; lucrarea Schattenspiel a fost compusă în 1997 pentru Forrás Chamber Music Workshop, având prima audiție în versiunea originală cu patru părți în același an, la Viena. În 1998, fundațiile din țara cantoanelor, Pro Helvetia și Zuger Kulturstiftung Landis & Gyr, au comandat lucrarea Matrix pentru pian la patru mâini. Atte a avut premiera în 1999 la Berlin, în interpretarea ansamblului UMZE, pe care a interpretat-o de atunci în numeroase țări. În 2002, Musikfabrik a interpretat în primă audiție Kosmos, un concert cameral pentru pian la patru mâini și ansamblu. Următoarea lucrare compusă la cererea Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Ungare, Twenty Nightly Meditations pentru opt soliști și orchestră cu coarde duble, a avut premiera în emisfera vestică în februarie 2007, la Juilliard School, New York.

Prima sa operă, Genitrix, inspirată din romanul lui François Mauriac și comandată de Opera din Bordeaux și de statul francez, a avut premiera la 25 noiembrie 2007, la Bordeaux; în 2008, opera a ajuns în turneu și la Budapesta.

László Tihanyi a primit mai multe premii prestigioase, inclusiv Premiul Erkel și Premiul Bartók-Pásztory. Majoritatea compozițiilor sale au fost înregistrate, lansate și distribuite de Hungaroton și BMC Records.

Sarah Defrise

Sarah Defrise is a young Belgian soprano with an international career. Last season she made critically acclaimed debuts at the Staatsoper Unter den Linden in Berlin in a role written for her by Peter Eötvös (the Girl/Sleepless). She also debuted at the Grand Théâtre de Genève, the Nouvel Opéra Fribourg and Müpa Budapest. This season she will make her debuts as Zdenka (Arabella/Strauss) at the Teatro Real Madrid. She was elected "Young Musician of the Year" by the Belgian Press Union.

Her acting and piano training contributed to her personality and to her eclectic repertoire ranging from chamber music, to operas, recitals with orchestra or solo-voice shows, with a particular taste for XXth Century and contemporary music

Sarah won several international prizes and scholarships. She was awarded the Best Performer 2018 prize at the Armel International Opera Competition.

Photo: (c) Marie-Clémence David

Sarah Defrise

Sarah Defrise este o tânără soprană belgiană, cu o carieră internațională profilată. În stagiunea trecută a debutat cu succes la Staatsoper Unter den Linden in Berlin, în rolul scris pentru ea de către Peter Eötvös (rolul Fetei din Sleepless). A debutat, de asemenea, la Grand Théâtre de Genève, Nouvel Opéra Fribourg și Müpa Budapesta. În această stagiune va debuta în rolul Zdenka (Arabella/Richard Strauss), la Teatro Real din Madrid. Sarah Defrise a fost desemnată drept ”Muzicianul tânăr al anului” de către Presa belgiană.

Studiile de actorie și pian au contribuit la conturarea personalității sale, dar și la formarea unui repertoriu eclectic, unul care acoperă muzica de cameră, opera, programele de recital, cele cu orchestră sau voce solo, cu un accent special pe muzica secolului XX și pe cea contemporană.

Artista a câștigat câteva premii internaționale și burse iar în 2018 a fost câștigătoarea Premiului pentru cel mai bun interpret, la Armel International Opera Competition.

Foto: (c) Marie-Clémence David

Anna Molnár

The mezzo-soprano Anna Molnár is „a versatile artist with a stirring voice, who likes to push boundaries and participate in experimental performances”. /Dániel Mona/ 
 

In addition to Baroque music and lied, Anna regularly performs challenging 20th Century repertoire (Schönberg, Webern, Boulez, Berio) as well as music by living composers, among them many works written exclusively for her. As a soloist she has appeared with, among others, the Hungarian Radio Symphony, the Orfeo Orchestra, and the UMZE Ensemble, and since 2018 she has sung regularly with the Hungarian State Opera. She is a welcome guest at festivals like CAFe Budapest Contemporary Art Festival, Transparent Sound New Music Festival, CentriFUGA, The Day of Listening, Kamara.hu chamber music festival, Budapest Spring Festival, Liszt Fest, The Night of Music of the Budapest Festival Orchestra, the Armel Opera Festival, and the Haydneum Festival of Sacred Music. Since 2017, Anna has been a permanent guest soloist at the conductor and composer masterclasses of the Péter Eötvös Foundation, lead by Péter Eötvös and Gregory Vajda. Anna was awarded the Annie Fischer Scholarship (in 2016, 2017 and 2018) and the art scholarship of the Bank of China in 2017.

Photo: (c) Marie-Orbán Gellért

Anna Molnár

Mezzo-soprana Anna Molnár este ”o artistă versatilă, cu o voce captivantă, căreia îi place să își forțeze limitele și să participe la spectacole experimentale”. /Dániel Mona/  

Pe lângă muzica Barocului și lied, Anna Molnár abordează cu consecvență cel mai important și dificil repertoriu al secolului XX (Schönberg, Webern, Boulez, Berio), dar și creația compozitorilor contemporani, ea prezentând piese în primă audiție scrise chiar pentru ea. În ipostază solistică, a evoluat alături de Orchestra Simfonică Radio din Ungaria, Orchestra Orfeo și Ansamblul U.M.Z.E., iar din 2018 revine cu regularitate pe scena Operei Maghiare de Stat. Este un oaspete constant al unor manifestări artistice precum CAFe Budapest Contemporary Art Festival, Transparent Sound New Music Festival, CentriFUGA, The Day of Listening, Festivalul de muzică de cameră Kamara.hu, Budapest Spring Festival, Liszt Fest, The Night of Music of the Budapest Festival Orchestra, Armel Opera Festival și Festivalul de muzică sacră ”Haydneum”. Din 2017, Anna Molnár are statutul de solist invitat permanent la cursurile de măiestrie, de dirijat și compoziție, organizate de către Fundația ”Péter Eötvös”, condusă de către Péter Eötvös și Gregory Vajda. Artistei i-a fost acordată bursa ”Annie Fischer” (2016, 2017, 2018) și bursa de artă a Băncii Chineze, în 2017.

Foto: (c) Orbán Gellért

Harald Hieronymus Hein

Harald Hieronymus Hein is a versatile artist, winner of the 1st national prize of the “Jugend musiziert” (“Musical” category) and the recipient of the Bodo-Herwig sponsorship prize from the Isernhagen community foundation. He is a scholarship holder at Yehudi Menuhin Live Music Now, at the Richard-Wagner-Verband Frankfurt, at the Frankfurt Bach Concerts and also received scholarship from the Hessian Cultural Foundation 2020/2021. In 2021 he was a prize winner at the "7th John Cage Interpretation Award Voice +" in Halberstadt, an international singing competition for the interpretation of contemporary music. 
 

Guest contracts have already taken him to the Frankfurt Opera, the Darmstadt State Theater, the Bad Vilbel Castle Festival, the Würzburg Mozart Festival, the Prince Regent Theater in Munich and the Mainz State Theater. Harald Hieronymus Hein has performed in concerts at the Alte Oper Frankfurt, the Berlin Philharmonic and the Zaryadye Concert Hall (Moscow), among others.

Harald Hieronymus Hein places particular emphasis on new music and contemporary music theatre. In 2019 and 2021, together with the internationally renowned Ensemble Modern, he premiered several music theater pieces by Manuel Zwerger, Carl Druml, Thierry Tidrow, Patrick Schäfer and Alessandro Baticci as part of the Deutsche Bank Foundation’s “Akademie Musiktheater Today”.

As part of the festival for new music "Wien Modern" 2021, he performed pieces with graphic notation by Christoph Herndler and Anestis Logothetis together with members of Klangforum Wien. In February 2022, the artist premiered “Pygmalia” by Manos Tsangaris together with the Ensemble Modern at the Alte Oper Frankfurt. In the summer of 2023, Harald Hieronymus Hein is expecting its debut at the Bregenz Festival with the premiere of "Die Judith von Shimoda" by Fabián Panisello (roles: Akimura & Henry Heusken), in cooperation with the Neue Oper Wien.

Photo Credits: Christian König - CKL-Fotografie

Harald Hieronymus Hein

Harald Hieronymus Hein este un artist versatil, câștigător al Premiului I la “Jugend musiziert” (categoria “Musical”) și beneficiarul unei sponsorizări din partea Fundației Isernhagen. Este deținătorul unei burse ”Yehudi Menuhin Live Music Now”, la Richard-Wagner-Verband Frankfurt, la Frankfurt Bach Concerts și al unei burse oferite de către Fundația Culturală ”Hessian” (2020/2021). În 2021 a fost premiat la Concursul "7th John Cage Interpretation Award Voice +" din Halberstadt, o competiție internațională de canto dedicată interpretării muzicii contemporane.

A semnat contracte de colaborare cu Opera din Frankfurt, Teatrul de Stat din Darmstadt, dar și cu Bad Vilbel Castle Festival, Würzburg Mozart Festival, Prince Regent Theater din München și cu Teatrul de Stat din Mainz. Harald Hieronymus Hein a susținut concerte la Alte Oper Frankfurt, Filarmonica din Berlin, în sala de concert Zaryadye din Moscova, printre altele.


Harald Hieronymus Hein pune un accent însemnat pe muzica de teatru contemporană. În 2019 și 2021, alături de faimosul Ensemble Modern, a participat la realizarea premierelor unor piese de Manuel Zwerger, Carl Druml, Thierry Tidrow, Patrick Schäfer și Alessandro Baticci, ca  parte a proiectului “Akademie Musiktheater Today”, al Fundației Deutsche Bank.

În cadrul festivalului "Wien Modern" din 2021, el a interpretat, alături de Klangforum Wien, piese de Christoph Herndler și Anestis Logothetis, scrise cu notație grafică. În 2022, artistul a participat la premiera lucrării “Pygmalia” de Manos Tsangaris, la Alte Oper Frankfurt, acompaniat de Ensemble Modern. În vara anului 2023, Harald Hieronymus Hein va debuta la Festivalul de la Bregenz, cu opera "Die Judith von Shimoda" de Fabián Panisello (rolurile Akimura și Henry Heusken), în colaborare cu Neue Oper Wien.

Credit foto: Christian König - CKL-Fotografie

György Ligeti

Poème symphonique for 100 metronomes (1962)

An outrageous performance or melancholy of the imminent passing? An ironic persiflage of the romantic symphonic poem or its 20th century reinterpretation? A foretimed scientific experiment or the simple musical joke of a clown? Ligeti’s Poème symphonique allows each interpretation. Today we may feel more strongly the serious aspects and poetics of the piece than did the audience of the 1963 premiere at the Hilversum City Hall during the scandalous first performance. As Ligeti says: ‘The overall design of the piece consists of a single long phrase which could be characterized as a rhythmic diminuendo: at the outset, the number of ticking metronomes is so large that, heard together, the sound appears to be continuous. As the first metronomes come to rest, the static, uniform sound thins and it gradually becomes possible for complex rhythms to be carved out of the now crumbling soundblock. … As the complexity is reduced, the rhythmic differentiation increases.

Poème symphonique charts successive stages in a polyrhythmic counterpoint that is differently perceived by every listener. The basic idea and characteristics of the piece continued to live in many other of his compositions. His constant play with the undetermined, his predilection of the acoustic illusions and the meccanico topoi in his music all come from this surreal ceremony.

György Ligeti

Ten pieces for wind quintet (1968)

Ligeti’s second wind quintet implements a kaleidoscopic formal structure like the String Quartet no. 2, composed immediately before the Ten Pieces. Ligeti intented to write virtuosic ‘concertino’ pieces, one featuring each player. The even-numbered movements succesively present as protagonists the clarinet,
flute, oboe, horn and bassoon. The odd-numbered movements are dedicated to purely ensemble music. In these ensemble movements, as Richard Steinitz notes, ‘the branching of the web [of musical texture] into tentative melodies becomes an expressive and structural force’. In the virtuoso solos Ligeti, as always, plays with danger and balances on the fringes of what is still possible to perform on the given instrument. The style of the Ten Pieces is aphoristic and comic, in resembling in Ligeti’s words, Tom and Jerry cartoons. The penultimate piece restricts its forces to the piccolo, oboe and and clarinet, the latter two playing in their highest registers. They form a three-part canon, exploiting the phenomenon of ‘difference tones’. The result is somewhat extremely loud and not pleasant to the ear. The concluding piece is a mocking dialog between piccolo playing in its lowest register and the bassoon’s scornful response. As a footnote to the molto secco final note of the bassoon, Ligeti quotes Lewis Carroll’s Alice Through the Looking-Glass: ‘ ... but – There was a long pause. Is that all? Alice timidly asked. That’s all, said Humpty Dumpty. Good-bye.’

Lukas Ligeti

Dambangoma for flute and percussion (1997)

Lukas Ligeti (*1965) defines himself as composer and drummer, electronic percussionist and improvisor, respectively. After taking up percussion at the age of 18, Lukas studied composition and jazz drums in Vienna. He has created strikingly original work cognizant of a multitude of traditions yet belonging to none of contemporary music’s known streams or schools. His work builds strongly on concepts from various music traditions from around the world, especially from Africa. Often characterized by complex polymetric structures, his music ranges from the through-composed to the free-improvised. His experience in a wide variety of African music is very diverse. He taught composition at the University of Ghana, he composed music for the joint forces of his West African electronica band Burkina Electric in Burkina Faso, conducted a workshop in Côte d’Ivoire, collaborated with traditional musicians in Egypt; in Uganda, he created music in collaboration with members of that country’s foremost music and dance group, the Ndere Troupe. In Zimbabwe, he worked with Batonga musicians; in Lesotho, he collaborated with some of the few remaining virtuosos of the lesiba, an unusual and nearly-extinct instrument, while in Kenya he was a guest artist in the Goethe Institute’s Ten Cities project, an exchange of ideas about electronic dance music.

Lukas Ligeti’s Dambangoma, composed in November 1997 for concert flute and percussion (marimba, shaker and a pillow or similar object that can be hit without a loud sound), vigorously shows the effect of traditional African music. It can be described as the hilarious and prolific encounter of a European flautist with an African percussionist. The piece is characterized by polymetric and very complex and intricate rhythm. The flute sometimes plays passages which seem to be reminiscences the classical repertoire of European music. Like in Lukas Ligeti’s other compositions, the interaction of different musical cultures makes Dambangoma a fascinating piece.

György Ligeti

Sonata for Solo Cello (1948/53)

Ligeti started to play piano very late and during his studies in composition his limited instrumental knowledge left him at a great disadvantage. To compensate for this, he started learning several instruments, including ‒ as the only of the string family ‒ the cello, and became familiar with the cello's technique. The background of the first movement of the sonata is an unfulfilled love story. At the Ferenc Liszt Music Academy, Budapest, he got acquainted with a fellow student, a cellist named Annus Virány with whom he was secretly in love. He composed a deeply emotional short piece as a gift to her, similarly to Bartók, who composed his early Violin Concerto to Stefi Geyer. The fate of the two compositions was also similar: Annus Virány neither understood the reason for the gift, nor did she play the piece. Five years later Ligeti met another celebrated cellist, Vera Dénes, who asked him for a composition, therefore he added a fast second movement, a more demanding Presto in sonata-form to the existing Adagio. Despite the five years gap between their origins and despite their different styles, the two mowement well complement each other. The first movement called ‘Dialogo’, depicts a conversation between a man and a woman in which the four strings of the cello are employed successively to suggest individual voices. Its folksong-like melody evokes the style of old Hungarian rubato folk songs, but Ligeti does not use original folk material here. The second movement – a ‘Capriccio’ in a sense of Paganini – a virtuosic bravura piece, employing double stops and contrasting registers, is a reminiscent of the finale of Zoltán Kodály’s Sonata for Solo Cello. The virtuosic sweeping of the Capriccio is interrupted only once by a brief recollection of the first movement, in the middle of the sonata form. The Sonata was banned by the committee of the communist Composer’s Union, because they found the second movement too ‘modern’. It was only in 1983 when Ligeti heard for the first time his heartfelt, impressive and eloquent composition of his youth.

Zoltán Farkas

Adrian Pop

Gulliver in Kylwiria for double bass and two percussionists

In Memoriam György Ligeti

On the occasion of the Ligeti Festival Transylvania

Dedicated to the ensemble UMZE – Budapest

The imaginary land of Ligeti's childhood, Kylwiria, is certainly included on the complete map of imaginary realms alongside those so thoroughly described by Thomas More, Jonathan Swift and others. It is therefore easy to assume that the indefatigable traveler Gulliver will have visited this country too; it is in any case the premise of the narration-like piece, whose protagonist is the double bass, with its buffoon potential, assisted by the all-purpose chameleonic percussionists. Like any adventurous journey, the piece is kaleidoscopic, with double-bass bravura soundscapes, medieval burg landscapes, direct references to Ligeti's music, a little hint of Romanian folklore (Romanian seems to have been the model for the Kylwirian language) and a little musical theatre. Working on it assailed me with fond memories, Ligeti being one of my role models in my formative years.

Adrian Pop

György Ligeti

Aventures (1962), Nouvelles aventures (1962‒1965)

Whilst still living in Budapest, Ligeti thought of composing music simulating speech. After emigrating to the West, following Stockhausen’s advice, he tried to realize this idea first in electronic music and so Artikulation (1958) was born. But live performers promised a bigger challenge. The second movement of his next piece for large orchestra, Apparitions (1958‒59) can also be regarded as the forerunner of the restless, fragmented manner of the two surrealistic mini-operas, Aventures (1962) and Nouvelles aventures (1962‒1965). The two twin pieces frame Ligeti’s most monumental creation so far, Requiem, whose Dies irae movement is nothing but a direct outcome of the frenetic, schizophrenic and disjunct manner of Aventures. There were no precedents of such a music. Let's quote the excellent characterization of Richard Steinitz: ‘…neither piece has any specific scenario, nor intelligible text. Beneath the gestural surface is no actual meaning. By using an artificial language and stylised behavior, Ligeti suggests relationships that are realistic, funny and disqueting. We observe a drama of the emotions. But what has triggered these violent exchanges we can only guess. We witness the vicissitudes of imaginary persons on an imaginary stage, whose extravagant behaviour seems all the more thuthful because it is archetypal and has no location. … Moments od Dadaistic hilarity rub shoulders with Ionesco-like absurdity and Beckettian fatalism. It is a collage of psychological caricature, a hall of distorting mirrors that squash, strech and mock, turning agonised grimace into salacious laughter, in all of which we may recognise ourselves on the verge of, if not quite losing control’.

In Ligeti’s music the comic is always demonic at the same time. if someone hears the pieces for the first time, it will be easiest to grasp the comic layer. If you hear the twin-pieces more than once or get to know them better, they are more intimidating. The sections are subtitled ‘Conversation’, ‘La Serenata’, ‘Action dramatique’, ‘Commérages (gossip)’, ‘Communication’, ‘Les horloges démoniaques (satanic clocks)’.

Zoltán Farkas

György Ligeti

Poème symphonique pentru 100 de metronoame (1962)

Un spectacol șocant sau melancolia morții iminente? O persiflare ironică a poemului simfonic romantic sau reinterpretarea sa prin lentila secolului XX? Un experiment științific precoce sau gluma muzicală a unui clovn? Poème symphonique de Ligeti admite fiecare dintre aceste interpretări. Astăzi am putea simți mai profund aspectele grave și poetice ale lucrării decât publicul primei audiții, din 1963, la sediul primăriei din Hilversum, în timpul scandaloasei premiere. După spusele lui Ligeti: „Structura generală a piesei se constituie dintr-o singură frază lungă, ce poate fi caracterizată drept un diminuendo ritmic: la început, numărul metronoamelor care ticăie e atât de mare, încât, auzite împreună, lasă senzația unui sunet continuu. Când se opresc primele metronoame, sunetul static, uniform se subțiază și, treptat, devine posibilă evidențierea ritmurilor complexe din blocul sonor în destrămare. ... Odată cu reducerea complexității, crește diferențierea ritmică.”

Poème symphonique marchează stadii succesive într-un contrapunct poliritmic, perceput diferit de fiecare ascultător. Ideea de bază și caracteristicile lucrării s-au perpetuat în numeroase alte compoziții ale sale. Joaca sa constantă cu elementul nedeterminat, predilecția către iluzii acustice și toposul meccanico din muzica sa, derivă toate din această ceremonie suprarealistă.

György Ligeti

Zece piese pentru cvintet de suflători (1968)

Al doilea cvintet de suflători al lui Ligeti adoptă o structură formală caleidoscopică, asemenea Cvartetului de coarde nr. 2, care a fost compus chiar înainte de Zece piese. Ligeti a intenționat să scrie piese de tip „concertino”, pline de virtuozitate, una pentru fiecare interpret. Părțile cu număr par prezintă succesiv drept protagoniști clarinetul, flautul, oboiul, cornul și fagotul. Părțile cu număr impar sunt dedicate exclusiv muzicii ansamblului. În aceste părți pentru ansamblu, cum remarca Richard Steinitz, „ramificarea pânzei [de textură muzicală] în melodii înșelătoare devine o forță expresivă și structurală”. În solourile de virtuozitate, ca de obicei, Ligeti joacă periculos și forțează limitele tehnice și de interpretare ale instrumentului căruia i se adresează. Stilul lucrării Zece piese este aforistic și comic, asemenea desenelor animate cu Tom și Jerry, cum spunea Ligeti. Penultima parte își restrânge formula instrumentală implicând doar flautul piccolo, oboiul și clarinetul, ultimele două cântând în registrele cele mai înalte. Acestea edifică un canon la trei voci, exploatând fenomenul de „diferență timbrală”. Rezultatul este extrem de zgomotos și neplăcut urechii. Partea finală este un dialog zeflemitor între piccolo, în registrul său cel mai grav, și fagot, cu răspunsul său batjocoritor. Ca notă de subsol pentru sunetul final molto secco al fagotului, Ligeti citează din Alice în Țara Oglinzilor, de Lewis Carroll: „...dar – A urmat o pauză lungă. ‚Asta e tot?’ întrebă Alice cu oarecare fereală. ‚Asta-i tot.’, spuse Ouț Piticuț. ‚La revedere!’

Lukas Ligeti

Dambangoma pentru flaut și percuție (1997)

Lukas Ligeti (n. 1965) se recomandă drept compozitor și toboșar, respectiv, interpret la instrumente electronice de percuție și improvizator. După ce a început să studieze percuția la vârsta de 18 ani, Lukas a studiat compoziția și percuție de jazz la Viena. A creat lucrări de mare originalitate, inspirate de o multitudine de tradiții muzicale, neîncadrându-se însă în niciun curent sau grupare cunoscută a creației contemporane. Opera sa pornește de la concepte din diverse tradiții muzicale din întreaga lume, mai ales din Africa. Caracterizată frecvent de structuri polimetrice complexe, muzica sa pendulează între compoziția minuțios concepută și improvizația liberă. Experiența sa în domeniul muzicii africane este foarte extinsă. A predat compoziție la Universitatea din Ghana, a compus lucrări pentru membrii formației sale vest-africane, Burkina Electric, în Burkina Faso, a organizat un atelier în Coasta de Fildeș, a colaborat cu interpreți de muzică tradițională din Egipt; în Uganda, a compus în colaborare cu membrii celui mai renumit grup muzical și de dans din țară, Ndere Troupe. În Zimbabwe, a lucrat cu muzicieni ai tribului Batonga; în Lesotho, a colaborat cu unii dintre puținii virtuozi rămași, care mai cântă la instrumentul lesiba, un instrument neobișnuit și aproape dispărut, iar în Kenya a fost artist invitat al Institutului Goethe, în cadrul proiectului Zece orașe, un schimb de idei despre muzica electronică de dans.

Lucrarea Dambangoma, compusă de Lukas Ligeti în noiembrie 1997 pentru flaut și percuție (marimba, shaker și pernă sau obiect asemănător care poate fi lovit fără să facă zgomot mare), demonstrează convingător impactul muzicii tradiționale africane. Poate fi descrisă drept întâlnirea hilară și prolifică a unui flautist european cu un percuționist african. Lucrarea este caracterizată de polimetrie și de un ritm foarte complex și elaborat. Flautul cântă uneori pasaje care par a fi reminiscențe ale repertoriului clasic din muzica europeană. Asemenea altor compoziții ale lui Lukas Ligeti, dialogul culturilor muzicale diferite face din Dambangoma o lucrare fascinantă.

György Ligeti

Sonata pentru violoncel solo (1948/53)

Ligeti a început să cânte la pian foarte târziu și, în timp ce studia compoziția, a fost foarte dezavantajat de cunoștințele sale instrumentale limitate. Pentru a compensa, a început să învețe să cânte la mai multe instrumente, inclusiv – singurul din familia instrumentelor cu coarde – la violoncel, ajungând să cunoască foarte bine tehnica acestuia. Substratul primei părți a sonatei este o poveste de dragoste neîmplinită. La Academia de Muzică ”Franz Liszt” din Budapesta, a cunoscut o colegă studentă, o violoncelistă pe nume Annus Virány, de care era îndrăgostit în secret. A compus o lucrare scurtă, foarte sentimentală, pe care i-a dăruit-o colegei, așa cum făcuse și Bartók, care a compus primul concert de vioară pentru Stefi Geyer. Soarta celor două lucrări a fost și ea asemănătoare: Annus Virány nici nu a înțeles motivul acestui dar, nici nu a interpretat concertul. Cinci ani mai târziu, Ligeti a cunoscut o violoncelistă celebră, Vera Dénes, care i-a cerut să-i compună o lucrare, așadar a adăugat la Adagio-ul deja existent o a doua parte rapidă, un Presto solicitant sub aspect tehnic, scris în formă de sonată. În ciuda celor cinci ani care s-au scurs între compunerea părților și a stilurilor diferite pe care le adoptă, cele două mișcări se completează reciproc. Prima parte, intitulată „Dialogo”, descrie o conversație între un bărbat și o femeie, în care cele patru coarde ale violoncelului sunt folosite succesiv pentru a sugera cele două voci. Melodia asemănătoare unui cântec popular evocă stilul vechilor melodii folclorice de tip rubato din Ungaria, însă Ligeti nu folosește aici material popular autentic. Partea a doua – un „Capriccio” în stilul lui Paganini – o piesă bravura, de mare virtuozitate, folosește note duble și registre contrastante, amintind de finalul Sonatei pentru violoncel solo de Zoltán Kodály. Virtuozitatea Capriccio-ului e întreruptă doar o dată de o amintire fugară a primei părți, în mijlocul formei de sonată. Sonata a fost interzisă de comisia Uniunii Compozitorilor din Ungaria, în perioada comunistă, deoarece s-a considerat că partea a doua era prea „modernă”. Abia în anul 1983 Ligeti și-a auzit pentru prima dată piesa de tinerețe, pasională, intensă și captivantă.

Zoltán Farkas

Adrian Pop

Gulliver în Kylwiria pentru contrabas și doi percuționiști

in memoriam György Ligeti

cu ocazia Festivalului Ligeti – Transilvania

dedicat ansamblului  UMZE – Budapesta

Tărâmul imaginar al copilăriei lui Ligeti, Kylwiria, este cu siguranță cuprins pe harta completă a tărâmurilor imaginare alături de cele atât de amănunțit descrise de Thomas More, Jonathan Swift și alții. E așadar lesne a presupune că neobositul călător Gulliver va fi vizitat și această țară; este, în orice caz, premisa piesei-istorisire având ca protagonist contrabasul, cu potențialul său bufon, secondat de percuționiștii cameleonici, buni la toate. Ca orice călătorie aventuroasă, piesa este caleidoscopică, cu bravuri sonore contrabasistice, peisaje de burg medieval, trimiteri directe la muzica lui Ligeti, puțin iz de folclor românesc (româna pare a fi fost modelul pentru limba kylvirienilor) și cu puțin teatru muzical. Lucrând la ea m-au asaltat amintiri dragi, Ligeti fiind unul din modelele mele în anii de formare.

Adrian Pop

György Ligeti

Aventures (1962), Nouvelles aventures (1962‒1965)

Când locuia încă la Budapesta, Ligeti s-a gândit să compună muzică ce simula vorbirea. După emigrarea în occident, la sfatul lui Stockhausen, a încercat să concretizeze această idee mai întâi prin muzica electronică și așa a apărut Artikulation (1958). Dar interpreții concertelor live promiteau o provocare și mai mare. A doua parte a următoarei lucrări pentru orchestră mare, Apparitions (1958-59) poate fi considerată precursoarea stilului agitat, fragmentat al celor două mini-opere suprarealiste, Aventures (1962) și Nouvelles aventures (1962-1965). Cele două lucrări gemene încadrează cea mai monumentală creație a lui Ligeti de până acum, Requiem, al cărui Dies irae este, nici mai mult, nici mai puțin, decât rezultatul direct al stilului frenetic, schizofrenic și disjunct al lucrării Aventures. Nu se mai compusese o asemenea muzică. Să menționăm excelenta caracterizare făcută de Richard Steinitz: „...niciuna dintre lucrări nu are nu scenariu specific, nici text inteligibil. Sub fațada gestuală nu există niciun sens real. Folosind un limbaj artificial și comportament stilizat, Ligeti sugerează relații care sunt realiste, amuzante și tulburătoare. Observăm o dramă a emoțiilor. Dar nu putem decât să ghicim ce a declanșat aceste schimburi violente. Suntem martori la vicisitudinile unor persoane imaginare pe o scenă imaginară, al căror comportament extravagant pare cu atât mai sincer deoarece este arhetipal și nu poate fi plasat într-un anume loc. ... Momentele de hilaritate dadaistă stau alături de absurditatea ionesciană și fatalitatea beckettiană. Este un colaj de caricaturi psihologice, o sală a oglinzilor distorsionante care turtesc, întind și batjocoresc, transformând grimasele de agonie în hohote de râs lascive, în care ne-am putea recunoaște pe noi înșine pe punctul de a ne pierde controlul sau chiar pierzându-l.”

Întotdeauna, în muzica lui Ligeti, comicul este în același timp demonic. Dacă cineva ascultă lucrările pentru prima dată, îi va fi mai ușor să perceapă stratul comic. Dacă ascultați compozițiile-gemene de mai multe ori sau ajungeți să le cunoașteți mai bine, sunt mai intimidante. Părțile au următoarele subtitluri: „Conversation”, „La Serenata”, ”Action dramatique”, „Commérages (bârfe)”, „Communication”, „Les horloges démoniaques (ceasurile demoniace)”.

Zoltán Farkas