11 a.m., GMT+2 / ora 11 Academia Națională de Muzică ”Gh. Dima” Cluj-Napoca, Sala 11
Masterclass de muzicologie (Iconografie muzicală) susținut de: Zdravko Blažeković Research Center for Music Iconography of the Graduate Center of the City University of New York; RILM
Zdravko Blažeković is executive editor of the Répertoire International de Littérature Musicale (RILM) and director of the Research Center for Music Iconography at the CUNY Graduate Center. In 1998 he founded a journal for music iconography, Music in Art, which he has been editing since. He is also chair of the ICTM Study Group on Iconography of the Performing Arts. His research areas concern 18th- and 19th-century music of Southeast and Central Europe, music iconography, organology, historiography of music, reception of Greek and Roman organology in modern times, musical contacts between Europe and China before 1800, and music symbolism in medieval and Renaissance astrology.
Zdravko Blažeković este editor executiv al Répertoire International de Littérature Musicale (RILM) și director al Research Center for Music Iconography la City University of New York, Graduate Center. În 1998 a fondat un jurnal de iconografie muzicală, Music in Art, al cărui editor a fost în tot acest timp. Este totodată președinte al ICTM Study Group on Iconography of the Performing Arts. Domeniile sale de cercetare abordează muzica Europei Centrale și de Sud-Est în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, iconografia muzicală, organologia, istoriografia muzicală, receptarea organologiei grecești și romane în vremurile moderne, contactele muzicale dintre Europa și China înainte de 1800 și simbolismul muzical în astrologia medievală și renascentistă.
With its prominent position in front of the audience, stage curtains are the most valuable piece of a theatrical visual real estate. And yet, throughout the twentieth century, stage curtains, although elegant, remained simple and without figurative decorations. Opera houses today prefer swag and traveler curtains, which open in the middle, allowing a functional communication between performers and the audience during the curtain call, but not providing adequate space for figurative compositions. The rarer fly curtains, made entirely in one piece and raised vertically, are used mainly as iron curtains, or scenographic curtains painted for a specific performance (Picasso, Dalí).
In the past centuries, stage curtains were an integral part of the interior iconographic program of the theater, in accord with the overall architectural concept. The iconographic evidence demonstrates that Baroque curtains were often showing subjects related to mythology, resonating with the idea of the theater as instrumentum regni. For Romantic artists, working in large-scale formats intended for public places, curtains had a particular attraction. Although allegories intertwined with Classical mythology and representations of history or national artistic glory never went out of fashion, the range of subjects found later in the nineteenth century included compositions rich with nationalistic messages, tributes to the royals and emperors, and references to the local identity.
New understanding of the dramaturgy that started emerging in the second half of the nineteenth century shifted the emphasis from the theatre as a representative architectural space towards the theater as a space for dramatic representation. Curtains played a role in this process: Charles Garnier envisioned for the otherwise splendidly decorated Paris Opéra, a sumptuous curtain but without figurative decoration; for Richard Wagner, a dramatic performance was there to activate the inner eye of the spectators, and, by concealing the stage, the “Wagner-Vorhang” was supposed to help the audience to enter a dreamlike state before the performance.
Some modern theaters may have used the curtain for their branding by imprinting on them their logos, or the curtain became emblematic just by being frequently seen behind the biggest opera stars. In creating curtain art, artists liberated themselves from ideological restraints only in the most recent of times, creating art for the sake of art (Staatsoper’s Museum in Progress in Vienna displayed on the iron curtain).
Poziționate proeminent în fața spectatorilor, cortinele de teatru sunt cele mai valoroase elemente vizuale din recuzita teatrală. Și totuși, pe parcursul secolului XX, cortinele, deși elegante, și-au menținut un aspect simplu, fără ornamente figurative. În prezent, operele preferă cortine mobile, care se deschid la mijloc, permițând o comunicare funcțională între artiști și spectatori în timpul chemării la rampă, dar neasigurând suficient spațiu pentru compoziții figurative. Mai rarele cortine făcute dintr-o singură bucată și ridicate vertical sunt folosite mai ales drept cortine ignifuge sau cortine scenografice, pictate pentru un anumit spectacol (Picasso, Dalí).
În secolele trecute, cortinele pe scenă erau parte integrantă a interiorului iconografic al teatrului, în acord cu conceptul arhitectural de ansamblu. Dovezile iconografice demonstrează că pe cortinele baroce apăreau adesea personaje mitologice, ce rezonau cu ideea de teatru ca instrumentum regni. Pentru artiștii romantici, care lucrau cu formate la scară mare, gândite pentru locuri publice, cortinele reprezentau o atracție deosebită. Deși alegoriile îmbinate cu mitologia clasică și reprezentările istoriei sau gloriei artistice naționale nu s-au demodat niciodată, paleta subiectelor găsite ulterior, în secolul XIX, includea compoziții pline de mesaje naționaliste, omagii aduse regilor și împăraților și referiri la identitatea locală.
Noua înțelegere a dramaturgiei care a început să apară în a doua jumătate a secolului XIX a mutat accentul de la teatru ca spațiu arhitectonic reprezentativ spre teatru ca spațiu pentru reprezentații dramatice. Cortinele au jucat un rol în acest proces: Charles Garnier și-a imaginat pentru Opera din Paris, de altfel splendid împodobită, o cortină somptuoasă, dar fără decorațiuni figurative; pentru Richard Wagner, o reprezentație dramatică avea rolul de a activa ochiul intern al spectatorilor și, ascunzând scena, cortina numită „Wagner-Vorhang” trebuia să ajute publicul să intre într-o stare de visare înainte de spectacol.